• o analiză realizată de ARIPA – Asociația Responsabilă cu Informarea și Protejarea Asiguraţilor – www.ARIPA.ong

Contextul Legii 141/2025 și modificările introduse

Legea nr. 141/2025, publicată în Monitorul Oficial pe 25 iulie 2025, face parte dintr-un pachet de măsuri fiscal-bugetare menite să consolideze sustenabilitatea financiară a Românieilegislatie.just.rolegislatie.just.ro. Printre aceste măsuri se numără și schimbări majore în sistemul de asigurări de sănătate, eliminând categoria de “coasigurat” – adică soțul, soția sau părinții fără venituri proprii care până acum erau asigurați automat prin contribuția plătită de un membru al familiei. Începând cu 1 august 2025 (cu efect practic de la 1 septembrie 2025), statutul de coasigurat este eliminat complet1asig.rohotnews.ro, astfel că aceste persoane nu vor mai fi acoperite gratuit în sistemul public de sănătate prin intermediul rudei asigurate. Potrivit noilor prevederi, menținerea acestor rude în sistem va presupune o contribuție anuală voluntară la CASS (contribuția la asigurările sociale de sănătate) plătită către ANAF. Concret, soțul/soția sau părintele fără venituri va trebui înscris ca persoană întreținută în declarația unică și acoperit prin plata a 10% din valoarea a 6 salarii minime brute pe economie pe aneconomica.nethotnews.ro. Pentru anul 2025, aceasta corespunde unei contribuții de 2.430 lei pe an (echivalentul a 10% din 24.300 lei, adică 6 salarii minime brute de 4.050 lei fiecare)hotnews.ro. Plata se poate face în două tranșe (25% la momentul depunerii declarației – ~607 lei – și restul de 75% până la 25 mai 2026)hotnews.ro, ceea ce oferă o ușoară eșalonare a efortului financiar. În absența plății acestei contribuții, persoana coasigurată își va pierde calitatea de asigurat la 1 septembrie 2025, putând beneficia ulterior doar de pachetul minimal de servicii medicale (urgențe și câteva situații speciale)economica.net. Altfel spus, fără contribuție, cei vizați nu vor mai avea acces la consultații gratuite la medic, rețete compensate sau analize decontate1asig.ro – facilități de care se bucurau anterior în calitate de coasigurați.

Aceeași lege aduce și alte modificări legate de CASS pentru anumite categorii. De exemplu, pensionarii cu pensii de peste 3.000 lei lunar vor trebui să plătească contribuția de 10% doar pentru partea de pensie care depășește 3.000 leiavocatnet.ro. Contribuția la pensii se aplică însă doar temporar, până la 1 ianuarie 2028, după care pensionarii revin la scutirea integrală de CASS, indiferent de cuantumul pensieiavocatnet.ro. De asemenea, se elimină calitatea de asigurat fără plată pentru o serie de alte grupuri care până acum erau exceptate: beneficiarii de indemnizație de șomaj, persoanele în concediu pentru creșterea copilului, beneficiarii venitului minim de incluziune, persoanele persecutate politic/veterani/revoluționari ș.a., personalul monahal etcavocatnet.roavocatnet.ro. Pentru aceste categorii, legea prevede reținerea automată a 10% CASS din veniturile pe care le obțin (de exemplu, din indemnizația de șomaj sau din indemnizația de creștere a copilului), fără necesitatea vreunui demers din partea loravocatnet.ro. Copiii rămân în continuare asigurați fără plată prin efectul legii (nu erau oricum incluși în categoria coasiguraților)adevarul.ro.

Anvergura schimbării este semnificativă: în 2024 existau puțin peste 650.000 de persoane coasigurate în sistemul public de sănătateeconomica.netlibertatea.ro. Toate aceste persoane – în principal soții/soțiile casnice și părinții fără venituri proprii ai contributorilor activi – sunt afectate direct de eliminarea facilității. Ei trebuie, în decurs de o lună, să devină contribuabili voluntari la sistemul de asigurări de sănătate pentru a nu rămâne fără acoperire medicală de la 1 septembrie 2025economica.net. Măsura este motivată oficial de necesitatea lărgirii bazei de contributori și a asigurării sustenabilității financiare a sistemului public de sănătatehotnews.ro, promovând totodată principiul echității – “un tratament identic pentru situații identice” – în sensul că toți cei care beneficiază de servicii de sănătate ar trebui să contribuie dacă au capacitate contributivălegislatie.just.ro. Cu toate acestea, absența oricărei perioade de tranziție și caracterul foarte rapid al implementării (doar o lună la dispoziție) ridică riscuri și probleme practice majore. În continuare vom analiza impactul acestor prevederi asupra principalelor categorii implicate, evidențiind riscurile pe termen scurt, mediu și lung, atât în scenariul în care nu se intervine legislativ, cât și în scenariul în care autoritățile ar corecta cursul. Vom propune apoi soluții realiste pentru a atenua aceste riscuri, ținând cont de constrângerile bugetare, de necesitatea sustenabilității sistemului, de echitatea socială și de combaterea abuzurilor.

Categorii de persoane afectate și riscurile asociate

1. Coasigurații vulnerabili (vârstnici, bolnavi cronici, persoane fără venituri proprii)

Aceasta este categoria cel mai direct și grav afectată de eliminarea coasigurării. Vorbim în principal despre persoane în vârstă, cu boli cronice, fără venituri (de exemplu, soții/soțiile casnice care depind financiar de partener sau părinți în vârstă întreținuți de copiii lor). Mulți dintre ei locuiesc în mediul rural sau orașe mici, având acces dificil la informație și resurse limitate. Pentru aceste persoane, pierderea statutului de asigurat fără plată implică riscuri majore:

• Risc de neaccesare a serviciilor medicale din lipsa banilor. Majoritatea coasiguraților nu au venituri proprii și se bazează pe bugetul restrâns al familiei. A plăti ~2.400–2.500 lei pe an pentru asigurare (echivalent ~200 lei lunar) este adesea imposibil. Un medic de familie din rural subliniază că “sunt oameni care nu-și permit să plătească nici cei 200 de lei pe lună pe asigurarea medicală de stat, dar tot se vor îmbolnăvi”profit.ro. În practică, mulți dintre acești vârstnici abia își pot acoperi cheltuielile curente; povara unei contribuții de sute de lei depășește cu mult posibilitățile lor financiare. Consecința probabilă este că vor renunța să se mai asigure și, implicit, vor amâna sau evita să meargă la medic, neavând bani pentru consultații sau tratamente.
• Întreruperea tratamentelor și agravarea bolilor cronice. Profilul tipic al coasiguratului eliminat este, de exemplu, “mama în vârstă, rămasă acasă la sat, cu hipertensiune, insuficiență venoasă, probleme cu ficatul” care până acum mergea periodic la medic, își făcea investigațiile și își urma tratamentul datorită faptului că era asigurată prin copiii plecați la muncăprofit.ro. Dacă acești bolnavi cronici rămân neasigurați, există riscul să întrerupă tratamentele (pentru că medicamentele compensate devin inaccesibile) și să nu mai facă monitorizările periodice. Legea prevede că bolnavii incluși în programe naționale de sănătate (de exemplu, diabet, TBC, dializă etc.) rămân asigurați fără plată doar pe durata tratamentului și exclusiv pentru serviciile din cadrul programului respectiv, pierzând calitatea de asigurat pentru alte servicii medicaleavocatnet.ro. Bolnavii oncologici fac excepție, ei continuând să fie asigurați integral fără plată până la vindecare, indiferent de venituriavocatnet.ro. Însă pentru ceilalți suferinzi cronici (cardiaci, diabetici, cu boli reumatice, etc.) care nu sunt în programe speciale, pierderea asigurării înseamnă acces limitat doar la urgențe. Fără supraveghere medicală regulată, multe afecțiuni cronice se pot decompensa, ducând la complicații grave sau chiar decese premature.
• Acces îngreunat și bariere birocratice. Chiar și cei puțini care ar fi dispuși să plătească contribuția voluntară întâmpină dificultăți practice. Procedura presupune completarea și depunerea Declarației Unice (formular 212) către ANAF pentru fiecare persoană întreținută, plus plata tranșelor de contribuțieadevarul.roadevarul.ro. Mulți coasigurați vârstnici locuiesc în zone rurale și nu au abilități digitale sau mijloace de transport facile. Unii poate nu au nici card bancar sau cont online. Medicul de familie menționat anterior atrage atenția: “Procedura este complicată. Mulți trăiesc la țară. Trebuie să plece până în oraș, să ajungă la ANAF, să completeze…”profit.ro – ceea ce pentru o persoană în vârstă, cu mobilitate redusă, poate fi o piedică insurmontabilă. Fără o campanie masivă de informare și sprijin (care lipsește în momentul de față), este probabil că mii de oameni nici măcar nu vor realiza exact ce au de făcut sau nu vor reuși să finalizeze formalitățile în timp util.
• Pierdere bruscă a calității de asigurat și șoc financiar. Pentru coasigurații existenți, termenul-limită 1 septembrie 2025 este extrem de strâns. Practic, într-o lună, cine nu reușește să se asigure opțional va fi radiat din evidențele de asigurat. Situația poate produce confuzie și panică: de la 1 septembrie, prezentarea la medicul de familie sau la un consult de specialitate va necesita fie dovada asigurării (de acum prin plata voluntară), fie plata serviciului din buzunar. Oamenii se vor trezi brusc într-o poziție de neasigurat, fără o perioadă de tranziție graduală în care să se poată obișnui sau pregăti financiar. Pentru un vârstnic bolnav, vestea că “de luna viitoare nu mai ai dreptul la medicamente compensate decât dacă plătești 600 de lei acum și încă ~1800 lei la anul”profit.ro poate fi un șoc emoțional. Unii pot interpreta că li se ia un drept fundamental și că sunt abandonați de sistem – ceea ce erodează încrederea și sentimentul de siguranță socială.
• Supraaglomerarea serviciilor de urgență. Din păcate, consecința inevitabilă a neasigurării acestor persoane va fi că se vor adresa serviciilor de urgență (112, UPU) pentru probleme de sănătate care, dacă ar fi fost asigurați, ar fi fost rezolvate în ambulatoriu. Salvarea și camerele de gardă ale spitalelor vor deveni “plasa de siguranță” pentru acești oameni, fiind singurele la care vor mai avea acces gratuit. “Se vor îmbolnăvi și vor aglomera singurele servicii de Sănătate care au rămas gratuite: Salvarea și Urgența” explică tranșant medicul de familie R. Vintilescuprofit.ro. Această tendință nu doar că afectează calitatea îngrijirii (urgențele reale vor concura cu cazuri cronice sau minore care ar fi trebuit tratate în ambulator), dar și costul acestor servicii este mult mai mare pentru sistemul medical. Practic, economiile obținute prin neplata consultațiilor și medicamentelor compensate la medicul de familie sau policlinică ar putea fi anulate de costurile sporite cu internări de urgență, tratamente în stadii avansate și complicații ce puteau fi prevenite.

În ansamblu, pentru coasigurații vulnerabili, impactul negativ este sever și imediat. Ei pierd un beneficiu de bază – accesul la sănătate – într-un moment al vieții când au maximă nevoie de el. Echitatea fiscală urmărită de lege (toți să contribuie) riscă să se lovească de realitatea socială: statul a oferit timp de decenii această “plasă de siguranță” (coasigurarea gratuită) pentru părinții dependenți de copiii lor, iar oamenii s-au bazat pe ea în mod legitimprofit.ro. Acum, eliminarea bruscă, fără măsuri compensatorii, le poate periclita sănătatea și viața celor mai fragili membri ai societății.

2. Pensionarii și persoanele cu venituri mici

Această categorie include, pe de o parte, pensionarii (în special cei cu pensii modeste sau medii) și, pe de altă parte, lucrătorii cu venituri mici și familiile lor. Ei sunt afectați atât direct, cât și indirect de noile prevederi:

• Pensionarii cu pensii peste 3.000 lei. Legea 141/2025 introduce, temporar (până în 2028), obligativitatea ca pensionarii care depășesc pragul de 3.000 lei la pensie să plătească contribuție de sănătate de 10% pe suma ce trece peste 3.000 leiavocatnet.ro. Concret, pentru o pensie de 3.500 lei, se rețin 50 lei lunar (10% din cei 500 lei ce depășesc pragul)hotnews.rohotnews.ro. Deși 50 de lei poate părea o sumă mică, pentru un pensionar fiecare leu contează – mai ales în contextul scumpirilor la utilități, medicamente și altele. Pensionarii cu venituri doar puțin peste 3.000 lei se pot simți nedreptățiți că pierd gratuitatea pentru o sumă relativ mică; unii ar putea resimți reducerea ca pe o penalizare a faptului că au o pensie “mai mare decât a altora”, chiar dacă cheltuielile lor medicale sunt probabil pe măsură (vârstnicii consuma oricum o parte importantă din venituri pe sănătate). Totuși, impactul financiar individual este moderat și, important, măsura are un caracter limitat în timp – după 1 ianuarie 2028, toți pensionarii redevin scutiți de CASSavocatnet.ro. Această temporizare arată că Guvernul a considerat probabil contribuția pensionarilor ca o soluție de avarie pe termen scurt pentru creșterea veniturilor, însă inconsistența (taxăm acum, scutim peste 2-3 ani) poate crea confuzie și nemulțumire în rândul vârstnicilor.
• Pensionarii cu venituri mici (sub 3.000 lei) și dependenții lor. Pensionarii sub pragul de 3.000 lei nu plătesc în continuare CASS din pensie, dar pot fi indirect afectați dacă au soț/soție fără venituri coasigurat până acum. Un caz foarte comun în România este cel al cuplurilor de vârstnici în care doar unul are pensie proprie, celălalt soț primind uneori o parte din pensia soțului (ex. indemnizație de însoțitor) sau niciun venit. Până acum, soțul fără pensie era coasigurat și beneficia de servicii medicale gratuit. De la 1 septembrie, acel soț trebuie fie să înceapă plata celor ~2.430 lei/an, fie rămâne neasigurat. Pentru un pensionar care are, să zicem, 1.500-2.000 lei pensie, plata a încă 2.430 lei pe an pentru soție este practic imposibilă – ar însemna echivalentul a ~2 luni de pensie. În multe familii de vârstnici, bugetul lunar este deja întins la maximum pentru medicamente, utilități și hrană. Alegerea probabilă, de nevoie, va fi ca soția/soțul fără pensie să rămână neasigurat, cu toate riscurile sanitare discutate mai sus. Asta pune o povară emoțională și financiară și pe pensionarul cu venit mic, care va trăi cu grijă permanentă că partenerul bolnav nu are acoperire medicală. În cazul (nefericit) în care partenerul neasigurat se îmbolnăvește grav, costurile de tratament ar putea să cadă direct în sarcina familiei – ceea ce poate duce la cheltuieli catastrofale raportat la veniturile modeste ale unui pensionar.
• Angajații cu venituri mici și persoanele întreținute de aceștia. Eliminarea coasigurării îi obligă pe toți cei care au în întreținere membri de familie adulți fără venit să ia o decizie: fie le achită acea contribuție anuală și îi mențin asigurați, fie îi lasă neasigurați. Pentru angajații cu salarii mici (salariul minim sau puțin peste), 2.430 lei pe an reprezintă o sumă foarte mare. De exemplu, salariul minim brut în 2025 e 4.050 lei (aprox. 2.550 lei net); contribuția pentru un coasigurat (2.430 lei) este aproape echivalentul salariului net pe o lună întreagă al angajatului respectiv. Chiar dacă plata se poate face în două rate, tot înseamnă ~600 lei acum și ~1.830 lei la anul – sume dificil de economisit pentru cineva care câștigă ~2.500 lei/lună și, probabil, are și alte cheltuieli familiale. Astfel, angajatul cu venit mic se confruntă cu o dilemă dureroasă: să-și sacrifice economiile (dacă există) sau alte nevoi de bază pentru a-și asigura mama sau soția bolnavă – sau să îi spună acesteia că nu-și mai permite și să o lase fără asigurare medicală. Este de așteptat ca mulți, din lipsă de bani, să aleagă a doua variantă, nu din nepăsare, ci constrânși economic. Iar cei care vor încerca totuși să achite contribuția, își vor diminua drastic nivelul de trai (renunțând poate la reparații ale casei, la educația copiilor sau la propriile controale medicale, pentru a strânge banii necesari).
• Reducerea veniturilor din beneficii sociale prin impozitare cu CASS. O altă subcategorie vulnerabilă este cea a șomerilor indemnizați, beneficiarilor de ajutor de șomaj și a celor care primesc Venit Minim de Incluziune (VMI). Aceștia, până acum, erau asigurați fără plată și primeau integral sumele de sprijin. De la 1 august 2025, statul va reține automat 10% CASS din indemnizațiile loravocatnet.ro. Practic, cine are, de exemplu, un ajutor de șomaj de 1.000 lei pe lună, va primi efectiv 900 lei, restul fiind virat ca și contribuție de sănătate. Impactul este negativ pentru că reduce și mai mult venitul net al unor persoane deja aflate la limita subzistenței. În cazul VMI (ajutorul social pentru cei foarte săraci), din puținul primit se va decupa 10% pentru sănătate. Desigur, pe de altă parte, măsura asigură că acești beneficiari rămân totuși cu statut de asigurat (plata făcându-se automat, deci nu riscă să devină neasigurați). Dar într-un fel, statul mută bani dintr-un buzunar în altul: oferă ajutor social cu o mână, și cu alta ia înapoi 10% pentru sănătate. Pentru un șomer cu indemnizație temporară, reducerea cu 10% poate fi acceptabilă pe termen scurt; însă pentru cineva în asistență socială cronică, 10% lunar mai puțin la bani de mâncare poate însemna și mai multă sărăcie (de exemplu, facturi neplătite, datorii la întreținere etc.).
• Sentiment de inechitate și potențiale distorsiuni. Măsura eliminării coasigurării lovește puternic în familiile cu un singur susținător și un dependent fără venit. Acele familii se pot simți pedepsite pentru o situație care ține adesea de circumstanțe (lipsa locurilor de muncă pentru celălalt soț, probleme de sănătate care l-au făcut să nu poată munci, etc.). În același timp, legea a vizat combaterea abuzurilor – existau cazuri de persoane cu resurse financiare neimpozitate (ex: muncă “la negru” sau venituri din chirii nedeclarate) care profitau de statutul de coasigurat pentru a nu plăti nimic la sănătate. Eliminând complet categoria, se elimină și abuzul, dar și protecția celor onești și vulnerabili, ceea ce ridică probleme de echitate socială. Pe termen mediu, s-ar putea observa și efecte colaterale: de pildă, un angajat cu venit mic care oricum abia supraviețuia din salariu s-ar putea gândi să iasă din sistemul formal (să nu mai lucreze oficial) dacă oricum trebuie să își plătească singur sănătatea pentru soție – însă această decizie ar fi și mai dăunătoare, căci și-ar pierde și el calitatea de asigurat. Totuși, frustrări legate de “de ce eu plătesc dublu (pentru mine și soție) dintr-un salariu mic, când alții cu venituri mari poate nu plătesc?” pot alimenta tensiuni sociale.

În concluzie, pensionarii și persoanele cu venituri reduse riscă să suporte o povară financiară disproporționată relativ la posibilitățile lor, fie prin contribuții nou introduse, fie prin costuri medicale out-of-pocket dacă cei dragi devin neasigurați. Aceasta poate accentua sărăcia și excluziunea socială, contrar principiului solidarității care ar trebui să guverneze asigurările sociale de sănătate.

3. Medicii de familie (în special din mediul rural sau urban mic)

Medicina de familie reprezintă poarta de intrare în sistemul de sănătate și asigură asistența primară pentru majoritatea populației. Finanțarea cabinetelor de medicina familiei depinde în mare parte de capitația (plata per pacient asigurat înscris pe listă) plus o parte din servicii. Eliminarea a ~650.000 de asigurați din sistem are consecințe directe asupra medicilor de familie, mai cu seamă în comunitățile rurale și semi-urbane, unde proporția de coasigurați (persoane fără venit întreținute de familie) era semnificativă. Riscurile și impactul asupra medicilor de familie includ:

• Scăderea veniturilor din capitație și destabilizarea cabinetelor. Fiecare pacient care își pierde calitatea de asigurat înseamnă, pentru medicul său de familie, pierderea plății lunare per capitație aferente acelui pacient. La nivel individual, un singur pacient poate aduce câțiva lei pe lună, însă dacă zeci de pacienți dispar din lista de asigurați, venitul cabinetului scade considerabil. În zonele rurale, unde un procent important din adulți erau coasigurați (de exemplu, soții casnice, părinți vârstnici fără pensie), medicii de familie ar putea pierde zeci sau sute de pacienți asigurați peste noapte. Aceasta se traduce în mii de lei mai puțin lunar pentru cabinet – o diminuare care poate afecta grav sustenabilitatea financiară, mai ales a cabinetelor mici, cu resurse limitate. Medicul Răzvan Vintilescu, care profesează într-o comună, subliniază că Guvernul a făcut “doar un calcul contabil” al încasărilor, fără să facă și “calculul social” al consecințelorprofit.ro. Din perspectiva unui medic de familie, veniturile pierdute înseamnă mai puține fonduri pentru cheltuieli curente (utilități, materiale sanitare, salarii asistente). Unele cabinete marginale, aflate și așa la limită, riscă să nu mai poată funcționa rentabil, accentuând criza de medici de familie din zonele defavorizate.
• Reducerea accesului la servicii primare pentru comunitate. Dacă medicii de familie pierd resurse financiare și, eventual, pacienți (care nu vor mai veni dacă sunt neasigurați), întreaga comunitate are de suferit. În rural deja există un deficit de medici și un fenomen de îmbătrânire a corpului medical. O lovitură financiară i-ar putea descuraja și mai mult pe medicii tineri să preia practici la sat. Unele cabinete ar putea reduce programul sau renunța la investiții (de exemplu, aparatură simplă de cabinet, angajarea unui asistent medical etc.), ceea ce diminuează calitatea și disponibilitatea serviciilor. Paradoxal, exact zonele cu mulți coasigurați – zone mai sărace – vor vedea și o contracție a serviciilor medicale de bază, sporind inechitatea rural-urban.
• Pierderea continuității îngrijirii pentru pacienții vulnerabili. Medicii de familie vor fi puși în situația dificilă de a avea în listă pacienți vechi, cu boli cronice, care însă nu mai figurează ca asigurați. Legal vorbind, medicul de familie nu va mai putea elibera rețete compensate sau trimiteri gratuite pentru acei pacienți, din moment ce casa de asigurări nu îi mai decontează servicii pentru ei. Mulți doctori se confruntă cu o dilemă etică: își vor abandona acești pacienți sau îi vor consulta pro-bono? În practică, unii medici de familie, din devotament, ar putea continua să acorde consultații și sfaturi pacienților neasigurați fără a percepe taxe, știind că oricum acei oameni nu își permit. Dar aceasta înseamnă muncă neplătită și costuri nedecontate – o situație pe termen lung nesustenabilă pentru medic. Alți pacienți neasigurați pur și simplu nu se vor mai prezenta la cabinet, știind că trebuie să plătească. Astfel, relația medic-pacient se deteriorează și eforturile anterioare de monitorizare a bolilor cronice, profilaxie și educație medicală pot fi spulberate. Pentru medicii de familie care și-au câștigat încrederea comunității de-a lungul anilor, va fi frustrant să vadă cum măsura administrativă creează o ruptură în accesul la îngrijire al unora dintre cei mai vulnerabili pacienți ai lor.
• Supraîncărcarea sistemului de urgențe și secundar, cu repercusiuni asupra medicilor de familie. În mod indirect, dacă pacienții neasigurați ajung să aglomereze spitalele și urgențele, se creează un cerc vicios: hospitalizările ce puteau fi prevenite prin munca medicului de familie cresc presiunea pe bugetul sănătății, ceea ce poate duce în timp la constrângeri bugetare și mai mari pe sectorul de ambulator (inclusiv medicina de familie). De asemenea, medicii de familie ar putea resimți și nemulțumirea altor pacienți asigurați: de exemplu, un pacient asigurat activ poate da vina (în mod eronat) pe medic că “nu mai are grijă de mama mea, care nu e asigurată”, deși problema ține de sistem. Aceasta poate genera tensiuni în relația cu comunitatea.
• Posibilitatea de migrare sau renunțare la practică. Dacă veniturile scad și condițiile devin și mai grele, unii medici de familie (mai ales cei aflați aproape de pensionare) ar putea renunța anticipat sau s-ar putea muta către zone urbane unde baza de pacienți solvabili e mai mare. În contextul în care oricum multe comune nu au medic de familie sau au medici îmbătrâniți, o astfel de pierdere ar fi dezastruoasă pentru accesul la sănătate în mediul rural. Comunitățile locale nu au pârghii imediate să atragă alți medici, deci s-ar adânci deșertul medical în zonele rurale.

Per ansamblu, efectul asupra medicilor de familie este unul de subminare a rolului lor preventiv și curativ în comunitate. Ei se află în prima linie și simt direct impactul social al legii: “Cei care sunt loviți de desființarea regimului de coasigurare sunt rudele celor care muncesc – în general bătrâni de la sat” explică dr. Vintilescuprofit.ro, arătând că exact pacienții lui de zi cu zi sunt afectați. Dacă aceste tendințe nu sunt gestionate, medicina primară riscă o pierdere de resurse umane și financiare, ceea ce va costa sistemul mult mai mult pe termen lung.

4. Asigurații activi și impactul indirect asupra serviciilor medicale

La prima vedere, salariații și alți asigurați care își plătesc deja CASS (așa-numiții “cotizanți activi”) nu par direct afectați de lege – ba chiar s-ar putea considera că ei “au de câștigat” prin echitate, nefiind nevoiți să suporte în sistem persoane care nu contribuie. Însă, în realitate, efectele indirecte asupra celor activi există și pot deveni importante:

• Povară financiară și emoțională asupra asiguraților cu persoane în întreținere. Mulți angajați activi au beneficiat de coasigurare pentru soț/soție sau părinți. Acum, ei trebuie fie să suporte costul asigurării voluntare a acestora, fie să își vadă membrii familiei fără acces la servicii medicale. Ambele situații sunt dificile. Dacă aleg să plătească, venitul disponibil al familiei scade – practic, din salariul celui care lucrează se vor duce acum câteva sute de lei anual (sau chiar mii, dacă are doi coasigurați, de exemplu mamă și soție) către CASS suplimentar. Un exemplu dat în presă: dacă un salariat are și soția și mama fără venituri, va trebui să plătească 2.430 lei x 2 = 4.860 lei pe an în plusadevarul.ro, adică ~405 lei lunar, echivalentul unei facturi mari la utilități. Pentru un om cu venit mediu, această sarcină este resimțită acut. Dacă, în schimb, nu-și permite să plătească, asiguratul activ trăiește cu angoasa că părintele sau soția lui nu au protecție medicală. În caz de îmbolnăvire a acestora, el știe că ar trebui să suporte din buzunar consultații, investigații sau spitalizări (căci neasiguratul, în afară de urgențe, trebuie să plătească servicii). Așadar, și fără să fie direct vizat de lege, angajatul plătitor devine indirect un “asigurător” privat al familiei sale, cu stresul și costurile aferente.
• Aglomerarea spitalelor de urgență afectează toți pacienții. După cum s-a menționat, se anticipează o creștere a adresabilității către serviciile de urgență din partea noilor neasigurați (coasigurații care nu mai au alt acces). Aceasta va avea efecte negative pentru toată populația, inclusiv pentru cei asigurați. Unitățile de primiri urgențe (UPU) din România sunt deja supraaglomerate de multe ori; un aflux suplimentar de pacienți cronici neasigurați (care nu și-au tratat din timp problemele) va însemna timpi de așteptare mai mari, aglomerație și personal medical suprasolicitat. Un asigurat care se prezintă cu o problemă acută poate primi mai târziu ajutor sau într-un mediu mai haotic din cauza aglomerației. În plus, resursele spitalelor (paturi, medicamente, atenția medicilor) vor fi împărțite și către cazuri care ar fi putut fi prevenite sau tratate la nivel primar dacă acei pacienți erau asigurați. Astfel, calitatea serviciilor medicale pentru asigurații contribuabili poate scădea indirect, deoarece sistemul devine mai ineficient și supraîncărcat pe segmentul cel mai costisitor – urgența și spitalizarea.
• Posibilă creștere a contribuțiilor viitoare sau a costurilor suportate de asigurați. Dacă efectul financiar net al măsurii nu este cel scontat (de exemplu, dacă puțini coasigurați plătesc voluntar, deci fondurile strânse sunt mici, iar în schimb costurile cu urgențele cresc), bugetul sănătății ar rămâne sub presiune. Statul ar putea fi tentat, în viitor, să compenseze deficitul prin majorarea contribuției CASS pentru toată lumea sau prin introducerea de coplăți mai mari la servicii – ceea ce i-ar afecta direct și pe asigurații activi. Chiar dacă nu se ajunge la astfel de decizii, este posibil ca în următorii ani CNAS să adopte o politică mai restrictivă la decontări (din lipsă de fonduri), ceea ce înseamnă că “plătitorii corecți” s-ar trezi că primesc mai puține servicii sau de calitate mai slabă pentru banii lor. În esență, dacă planul de sustenabilitate eșuează, costul real se poate transfera tot pe umerii contribuabililor activi, sub altă formă.
• Impact socio-economic și pe piața muncii. Sănătatea precară a unei părți a populației (cea care rămâne neasigurată) poate avea efecte și asupra forței de muncă active. De exemplu, un salariat ar putea fi nevoit să lipsească de la serviciu ca să îngrijească un părinte bolnav care nu are acces la îngrijiri medicale adecvate. Sau, la nivel macro, o populație rurală vârstnică cu stare de sănătate tot mai proastă (din lipsa accesului la tratamente) poate genera cheltuieli sociale mai mari (pensii de boală, cerere de îngrijire la domiciliu, etc.) care, indirect, apasă tot pe bugetul public alimentat de contribuabili. De asemenea, această situație poate alimenta emigrarea: unii lucrători activi, dacă își văd părinții sau soțiile fără sprijin în țară, ar putea decide să îi ia cu ei în străinătate sau chiar să plece în țări unde sistemul medical oferă acoperire universală. Desigur, acesta poate fi un fenomen marginal, dar moralul forței de muncă scade când oamenii își pierd încrederea că sistemul își protejează minim familiile.
• Eroziunea solidarității și tensiuni sociale. Sistemul de asigurări sociale de sănătate se bazează pe solidaritatea între generații și categorii sociale. Când o măsură lasă vizibil în urmă o categorie vulnerabilă, percepția publică poate deveni polarizată. Unii asigurați activi ar putea spune: “Nu e normal să plătesc doar eu, iar alții să beneficieze gratis”, susținând măsura, în timp ce alții empatizează cu coasigurații și consideră măsura inumană. Acest clivaj poate duce la scăderea coeziunii sociale. În loc ca toți să fie uniți pentru îmbunătățirea sistemului, se creează resentimente fie față de “asistați”, fie față de “guvernanți”. În plus, dacă apar numeroase cazuri dramatice în presă (vârstnici neasigurați cu probleme grave), opinia publică se poate inflama, punând presiune pe decidenți – ceea ce creează un climat de instabilitate și incertitudine în sistem, resimțit inclusiv de asigurații activi (care nu știu dacă regulile se vor schimba iar, dacă vor fi nevoiți să contribuie mai mult etc.).

În concluzie, asigurații activi nu sunt imuni la efectele eliminării coasigurării. Pe termen scurt, mulți vor simți direct impactul financiar și psihologic al faptului că trebuie să-și “asigure” din venituri proprii membrii de familie vulnerabili. Pe termen mediu și lung, toți contribuabilii ar putea suporta consecințe sub forma unui sistem medical mai împovărat, cu servicii mai puțin accesibile, eventual cu contribuții majorate sau cu un climat social tensionat. Investiția de solidaritate pe care o făceau tacit – acceptând că din contribuțiile lor sunt acoperiți și cei fără venituri – este acum forțată într-o formă individuală (fiecare să-și plătească pentru ai lui), ceea ce schimbă paradigma socială și poate submina sentimentul de încredere reciprocă între cetățean și stat.

5. Bugetul sistemului de sănătate – riscuri de subfinanțare și suprasolicitare a unor segmente

Una dintre motivațiile centrale ale Legii 141/2025 a fost de natură fiscală: creșterea veniturilor bugetare și reducerea cheltuielilor permanente pentru a corecta deficitul excesivlegislatie.just.rolegislatie.just.ro. În domeniul sănătății, eliminarea coasiguraților și celelalte măsuri legate de CASS urmăresc să aducă fonduri suplimentare la bugetul asigurărilor de sănătate și să diminueze numărul de persoane care beneficiază de servicii fără să contribuie. Există însă riscul ca aceste schimbări să nu producă economiile scontate, ba chiar să genereze presiuni financiare noi, astfel:

• Realizare sub așteptări a veniturilor suplimentare (subfinanțare relativă). Guvernul a estimat probabil că o parte semnificativă dintre cei ~650.000 coasigurați vor opta să plătească contribuția voluntară, ceea ce ar însemna câteva sute de milioane de lei în plus anual la Fondul Național Unic de Asigurări de Sănătate. Totuși, această estimare ar putea fi eronată, deoarece se bazează pe un calcul contabil, nu pe comportamentul real al populațieiprofit.ro. Având în vedere dificultățile financiare și organizatorice expuse, este plauzibil că doar o fracțiune a coasiguraților vor plăti efectiv CASS voluntar. Mulți vor rămâne neasigurați, ceea ce înseamnă zero venituri în locul contribuției anticipate. Dacă, de exemplu, doar 20-30% dintre cei vizați achită contribuția, atunci veniturile obținute vor fi mult sub țintă. Astfel, bugetul CNAS ar putea ajunge în 2025-2026 să nu aibă nici banii pe care îi prognozase din aceste măsuri, dar nici să nu mai beneficieze de contribuția indirectă a statului care, de exemplu, până acum aloca bani pentru coasigurați sub forma transferurilor de la bugetul de stat (pentru categoriile exceptate). Practic, dacă nu se încasează de la populație, iar statul nu mai alocă pentru ei, fondul de sănătate iese în pierdere. Această subfinanțare relativă poate afecta capacitatea CNAS de a onora toate plățile către furnizori (medicamente compensate, servicii contractate etc.), ducând la acumularea de arierate sau la plafonarea unor servicii.
• Creșterea costurilor în zone neprevăzute ale sistemului (suprasolicitare segmentară). Economiile directe pe care CNAS le-ar face neplătind servicii pentru coasigurați (consultații, analize, medicamente compensate) pot fi anulate de creșterea cheltuielilor cu serviciile de urgență și spitalizare pentru aceiași oameni când starea lor de sănătate se agravează. Tratamentul unei crize hipertensive sau al unui AVC netratat profilactic este mult mai costisitor într-o secție ATI decât prevenția prin medicamente ieftine în ambulator. Chiar dacă, tehnic, CNAS nu decontează integral costurile neasiguraților (spitalele pot rămâne cu facturi neacoperite pentru pacienții fără asigurare), în practică Ministerul Sănătății sau autoritățile locale trebuie să susțină spitalele publice. Deci, cheltuiala se mută: de la fondul de asigurări către bugetul de stat sau bugetele locale (care trebuie să acopere găurile lăsate de tratamentele neasiguraților). Dacă acest transfer nu se realizează, spitalele vor acumula datorii, afectând întregul sistem sanitar. Așadar, putem asista la suprasolicitarea bugetară a segmentului de urgență și spitalicesc, fără ca fondul de asigurări să poată folosi banii economisiți (pentru că vor fi consumați indirect tot cu acei pacienți, dar într-un stadiu mai costisitor).
• Ineficiență și alocare suboptimă a resurselor. Un sistem preventiv și echitabil alocă resurse pentru a menține sănătatea populației, economisind costuri viitoare. Prin excluderea coasiguraților vulnerabili, resursele sunt economisite pe termen scurt, dar sistemul riscă să funcționeze mai ineficient pe termen lung. Banii strânși din contribuțiile voluntare (pentru cei care vor plăti) vor trebui folosiți, probabil, pentru a acoperi tot ei cazurile acute ale celor care nu au plătit. Se creează un cerc închis: fondul de sănătate ia bani de la unii membri ai familiilor (cei care plătesc pentru ai lor) și îi folosește pentru a trata în regim de urgență pe membrii altor familii care nu au plătit – un mecanism administrativ complicat și mai puțin transparent decât dacă menținea direct acoperirea universală și prevenția. Această situație poate genera costuri administrative suplimentare (monitorizarea noilor contracte de asigurare voluntară, actualizarea listelor de asigurați lunar etc.). De asemenea, dacă numărul total de asigurați scade semnificativ, România ar putea vedea indicatori de sănătate publică înrăutățiți (rata de vaccinare scade la neasigurați, depistarea precoce a bolilor e mai slabă), ceea ce indirect afectează productivitatea economică și încaseările bugetare pe termen lung (o populație mai bolnavă produce mai puțină valoare și cere mai multe îngrijiri costisitoare la vârste mai tinere).
• Risc politic și instabilitate a politicilor bugetare. Dacă impactul social negativ devine foarte vizibil, este posibil ca măsura să fie revizuită sau anulată sub presiunea publică. Asta ar însemna că toate calculele de deficit și sustenabilitate făcute cu presupunerea acestor contribuții suplimentare ar trebui refăcute. Bugetul s-ar trezi cu un gol care trebuie acoperit prin alte mijloace (impozite noi, alte tăieri) sau cu încălcarea țintelor de deficit asumate. Deja există semnale de îngrijorare: “Guvernul a făcut doar un calcul contabil, pe care oricum nu l-a făcut bine, dar n-a făcut și calculul social” afirmă dr. Vintilescu, sugerând că povara se va întoarce împotriva sistemuluiprofit.ro. Un calcul contabil greșit astăzi înseamnă tensiuni bugetare mâine, ceea ce ar putea forța guvernanții fie să reintroducă coasigurarea în altă formă, fie să identifice de urgență fonduri pentru a atenua criza de sănătate apărută. Ambele scenarii implică volatilitate în alocările bugetare și pot afecta credibilitatea guvernului în fața organismelor internaționale (dacă planul de reducere a cheltuielilor sociale eșuează, se vor cere alte măsuri de ajustare).
• Sustenabilitatea pe termen lung a sistemului de asigurări. Într-un plan ideal, includerea coasiguraților ca plătitori voluntari ar trebui să aducă mai mulți bani la sănătate, făcând sistemul mai sustenabil. Dar sustenabilitatea nu înseamnă doar venituri, ci și participare largă. Dacă segmentul neasiguraților crește semnificativ (prin pierderea acestor 650k și poate a altora care vor înceta să își plătească contribuțiile neobligatorii), sistemul se îndepărtează de principiul solidarității universale. Vom avea un sistem de asigurări parțial, în care o parte a populației este lăsată pe dinafară, similar cu modelele din țări fără asigurare universală. Pe termen lung, acest lucru poate pune sub semnul întrebării însăși filozofia asigurărilor sociale de sănătate din România, care tradițional acopereau (direct sau prin bugetul de stat) și categoriile neproductive. Dacă din considerente bugetare se decide că acest model universal nu mai e fezabil, atunci trebuie asumat deschis și creat un sistem alternativ pentru cei excluși (asigurări private de bază subvenționate, fonduri naționale pentru neasigurați etc.). În lipsa unei astfel de viziuni, există riscul ca sistemul să devină subfinanțat cronic și inechitabil, pierzând atât contribuții potențiale (de la cei ce refuză să plătească voluntar), cât și generând costuri mai mari.

În concluzie, bugetul sistemului de sănătate se află într-un echilibru delicat. Intenția declarată a fost să se reducă “numărul mare de persoane asigurate care nu contribuie”legislatie.just.ro, însă modul brusc de implementare poate cauza efecte adverse: venituri mai mici decât așteptat, costuri suplimentare pe alte linii bugetare și, în general, o sustenabilitate doar pe hârtie, nu și în realitate. Riscul de subfinanțare sau de utilizare ineficientă a fondurilor crește dacă măsura nu este însoțită de un management foarte atent și de ajustări pe parcurs.

Impactul în scenarii alternative, pe termen scurt, mediu și lung

Evoluția acestor riscuri depinde mult de modul în care autoritățile vor gestiona situația în continuare. Putem imagina două scenarii principale: (1) implementarea măsurilor fără intervenții corective (adică legea se aplică strict, în forma actuală, fără amânări sau exceptări suplimentare) și (2) intervenții legislative corective (introducerea unei perioade de tranziție, a unor amendamente care protejează temporar/anumite categorii sau alte ajustări). Pentru fiecare scenariu, vom evalua pe termen scurt (sfârșit de 2025), mediu (2026–2027) și lung (după 2027) cum s-ar manifesta impactul:

• Termen scurt (până la sfârșitul lui 2025):
  – Fără intervenție: La 1 septembrie 2025, sute de mii de persoane își pierd efectiv calitatea de asigurat. În această toamnă, ne putem aștepta la confuzie și dificultăți la accesarea serviciilor medicale: coasigurații care nu au reușit să se asigure opțional vor afla la nevoie că figurează ca “neasigurați”. Medicii de familie vor avea liste actualizate, refuzând rețete compensate celor ieșiți din evidențe, farmaciile vor trebui să aplice preț integral pentru rețetele acestor pacienți, iar spitalele vor înregistra pacienți fără CNP valid de asigurat. Cazuri mediatice ar putea apărea – de exemplu, un bolnav cronic căruia i se refuză investigația gratuită sau un bătrân trimis acasă de la policlinică din lipsă de asigurare – generând emoție publică. Numărul de persoane care vor fi plătit deja voluntar va fi probabil redus (formularistica și plata în sine necesitând timp), deci efectul va fi abrupt. Guvernul, dacă nu reacționează, s-ar confrunta cu critici intense din partea presei, a opoziției și a societății civile. Până la sfârșitul anului 2025, ne putem aștepta la o scădere vizibilă a numărului total de asigurați în statisticile CNAS și la primele semne ale impactului: ușoară creștere a prezentărilor la UPU ale vârstnicilor neasigurați, diminuarea solicitărilor de servicii paraclinice (analize, radiografii) din partea segmentului neasigurat, precum și nemulțumire socială latentă (familii îngrijorate, petiții – precum cea propusă în acest document – și poate începutul organizării unor grupuri de advocacy pentru revenirea asupra deciziei).
  – Cu intervenție: Dacă autoritățile iau măsuri corective rapide (în lunile august-septembrie 2025), impactul imediat poate fi atenuat. Posibile intervenții ar fi emiterea unei Ordonanțe de Urgență care să amâne termenul de pierdere a calității de asigurat pentru coasigurați (de exemplu, până la 1 ianuarie 2026) sau introducerea unor excepții temporare (precum menținerea gratuității pentru persoanele peste o anumită vârstă sau cu boli cronice severe pe o perioadă de tranziție). Un astfel de răspuns ar însemna că, la 1 septembrie, cei 650.000 nu ar mai “cădea din sistem” toți odată, ci ar avea un răgaz. Pe ultimele luni din 2025, s-ar putea derula campanii de informare, s-ar putea organiza facilități (ghişee speciale la ANAF, sprijin prin asistenți sociali pentru completarea declarațiilor etc.), astfel încât oamenii să înțeleagă ce opțiuni au. Impactul negativ imediat – panică, refuzuri la medic – ar fi mult diminuat, iar publicul ar percepe că guvernanții îi ascultă și iau măsuri de bun-simț. Desigur, asta ar însemna și că eventualele venituri suplimentare planificate din septembrie s-ar amâna (bugetul pe 2025 ar pierde câteva luni de contribuții voluntare potențiale), însă compensația ar fi evitarea haosului. Până la final de 2025, într-un scenariu cu intervenție, situația ar fi mult mai stabilă: majoritatea coasiguraților ar fi încă asigurați (datorită amânării), iar autoritățile ar folosi acest interval pentru a pregăti implementarea mai lină (sau chiar reconsiderarea măsurii). Ar exista, totuși, riscul ca o amânare să fie privită ca semn de slăbiciune politică, dar dacă este argumentată ca fiind “pentru protejarea populației vulnerabile în prag de iarnă, până găsim soluții”, ar fi acceptată de publicul larg.
• Termen mediu (2026–2027):
  – Fără intervenție: În acest scenariu, odată depășit șocul inițial, efectele negative se cronicizează. În 2026 și 2027, România ar avea constant câteva sute de mii de cetățeni neasigurați suplimentar față de anii anteriori. Indicatorii de sănătate publică ar putea începe să reflecte impactul: de pildă, rata internărilor de urgență la vârstnici ar crește, la fel și proporția cazurilor severe din totalul prezentărilor (semn că oameni care nu s-au tratat la timp ajung în stadii tardive la spital). Medicii de familie din zonele rurale afectate și-ar fi redus listelor de pacienți asigurați; unii poate ar fi părăsit sistemul sau ar fi vocali în mass-media cerând sprijin (de ex., solicitând majorarea per capita pentru a compensa pierderile). Pe plan social, nemulțumirea s-ar putea transforma în mișcări de protest organizate de asociații de pensionari, pacienți cronici sau sindicate (care să militeze pentru revenirea la coasigurare sau pentru finanțarea de la buget a acestor categorii). Politic, 2026-2027 sunt ani pre-electorali (în 2028 vor fi alegeri parlamentare probabil), deci subiectul ar putea fi exploatat de opoziție: e posibil ca unele partide să promită reintroducerea asigurării gratuite pentru soții/părinții fără venit, ca măsură populară. Între timp, Guvernul aflat în funcție ar trage linie și ar vedea rezultatele financiare: dacă majoritatea coasiguraților nu au plătit CASS voluntar, deficitul CNAS poate că nu s-a îmbunătățit semnificativ. S-ar putea constata că economiile făcute nu justifică costul social. Cu toate acestea, dacă guvernul e hotărât să mențină linia dură, e posibil să nu facă modificări imediate, mizând că “oamenii se vor obișnui”. Astfel, până în 2027 am avea un nou status-quo: cca. 16 milioane asigurați (față de 16,4 mil înainteeconomica.net) și ~0,5 milioane neasigurați cronic, concentrați la populație vârstnică săracă. Sistemul sanitar ar fi într-o situație paradoxală: pe de o parte ceva mai puțini beneficiari de servicii (deci teoretic costuri puțin reduse), pe de altă parte servicii mai costisitoare per pacient neasigurat. Este posibil ca, în lipsa intervențiilor, anumite probleme să se acutizeze: spitalele ar putea cere fonduri suplimentare pentru secțiile de urgență și terapie intensivă (argumentând creșterea pacienților neasigurați grav bolnavi), iar CNAS ar putea raporta surplusuri la unele capitole (de ex., fonduri necheltuite la medicamente compensate, deoarece mai puțini le-au accesat). Aceste dezechilibre ar semnala subfinanțarea prevenției și suprafinanțarea reacției de ultim moment. În plan uman, se poate ajunge la drame individuale (persoane care și-au vândut bunuri ca să-și trateze soția neasigurată, etc.), care să erupă periodic în spațiul public. Până la finele lui 2027, dacă nu s-a intervenit deloc, presiunea acumulată ar fi probabil foarte mare, forțând următorul guvern/legislativ să ia măsuri.
  – Cu intervenție: Dacă în 2025 autoritățile dau curs solicitărilor de corecție, atunci 2026–2027 devin ani de tranziție planificată și de ajustări fine. De exemplu, s-ar putea implementa treptat eliminarea coasigurării, cu măsuri de protecție: în 2026 să se ceară contribuție doar pentru coasigurații sub, să zicem, 60 de ani, lăsând vârstnicii în afara noii reguli până la găsirea unei soluții permanente. Sau s-ar putea stabili contribuții reduse pentru anumite categorii vulnerabile (de exemplu, jumătate din sumă pentru familiile cu venituri sub un anumit prag). Un alt tip de intervenție corectivă ar fi ca statul însuși să acopere temporar costul asigurării pentru cei vulnerabili din fonduri publice distincte – practic, o extindere a “plasei de siguranță” pe altă filieră bugetară. În scenariul cu intervenții, 2026 ar putea fi folosit pentru un studiu de impact serios: analiză câți coasigurați există exact, ce profil au, câți ar putea plăti, câți nu etc., și apoi calibrarea politicii. Până în 2027, într-un scenariu optimist, s-ar elabora o reformă mai amplă a asigurărilor de sănătate care să rezolve și problema echității, și pe cea a sustenabilității. De pildă, s-ar putea decide integrarea tuturor cetățenilor (inclusiv fără venit) în sistem contra unei contribuții simbolice suportate de la bugetul de stat – deci revenind, sub altă formă, la acoperirea universală, dar cu mecanisme anti-abuz (verificarea periodică a statutului de venit zero, combaterea muncii la negru). Astfel, în 2027 am avea fie reintroduse categorii scutite (mai bine țintite pe criterii de venit sau vulnerabilitate), fie implementată o asigurare de sănătate obligatorie pentru toți cu subvenționarea celor săraci. Impactul social negativ ar fi atenuat: cei mai mulți dintre cei 650k ar fi recâștigat calitatea de asigurat printr-o formă sau alta. Sistemul bugetar ar trebui să acomodeze costul – dar acesta poate fi justificat dacă se demonstrează că e mai eficient să îi ții pe oameni asigurați (și sănătoși) decât să plătești mai târziu pentru urgențe. În plus, o intervenție legislativă corectivă ar recâștiga încrederea populației: oamenii ar vedea că revendicările lor au dus la soluții, ceea ce poate reduce tensiunile sociale. Sustenabilitatea financiară în acest scenariu corectat poate fi ușor mai scăzută pe termen mediu (pentru că statul/sistemul ar suporta în continuare o parte din necontributori), dar sustenabilitatea socială ar fi mult mai mare (evitându-se un colaps al accesului pentru o categorie întreagă).
• Termen lung (după 2027):
  – Fără intervenție: Dacă, ipotetic, măsura rămâne bătută în cuie și nici după 2027 nu se revine asupra ei, atunci România va fi consfințit o schimbare structurală: sistemul de asigurări de sănătate nu mai acoperă universal toți cetățenii, ci exclude explicit pe cei fără venituri (cu excepțiile punctuale rămase – copii, studenți, gravide, persoane cu handicap etc.). Pe termen lung, asta ar putea duce la o polarizare a stării de sănătate a populației: cei care contribuie și sunt în sistem își vor menține (sau chiar îmbunătăți, dacă fondurile suplimentare sunt investite corect) accesul la servicii, pe când cei din afara sistemului (preponderent săraci, șomeri pe termen lung, persoane în vârstă fără pensie) vor avea o sănătate mult mai precară. Inegalitățile socio-sanitare se vor adânci, cu efecte măsurabile în indicatori precum speranța de viață (posibil declin pentru cei din medii defavorizate) sau mortalitatea evitabilă. Cultură comportamentală: Populația s-ar obișnui treptat cu ideea că asigurarea de sănătate este “pe cont propriu” – cei fără venit, dacă prețuiesc sănătatea, vor încerca poate să-și găsească măcar activități part-time sau PFA-uri pentru a intra în rândul contributorilor, sau vor apela la copii/rude să le plătească asigurarea. Cei care nu reușesc vor trăi cu riscul asumat. Sistemul de sănătate ar putea să-și ajusteze capacitatea: de exemplu, dacă un segment de 3-4% din populație rămâne constant neasigurat, CNAS ar putea redirecționa resursele economisite către alte programe (deși, cum subliniam, e discutabil cât de mult economisește cu adevărat). Pensionarii după 2028: de la 1 ianuarie 2028, chiar și cei cu pensii mari redevin scutiți de CASSavocatnet.ro, deci sistemul va pierde veniturile de la această subcategorie, însă presiunea scăzută (pensionarii oricum sunt în sistem ca asigurați, doar că nu contribuie). Așadar, pe termen lung fără intervenții, vom avea un sistem dual: majoritatea (pensionari, salariați, copii etc.) asigurați gratuit sau contributiv, și o minoritate de “netoți” – neasigurați cronic, care folosesc doar serviciile minimale. Acest model seamănă cu ce vedem în țări fără acoperire universală (ex. SUA, unde o parte din populație nu are asigurare și apelează doar la safety net-ul spitalelor publice). România ar fi astfel într-o poziție atipică în UE, unde majoritatea țărilor au sisteme de sănătate cu acoperire aproape universală. Pe plan economic, dacă deficitul bugetar a fost ținut sub control prin aceste măsuri, poate pe termen lung guvernele vor considera că beneficiul financiar a meritat sacrificiul social (deși această balanță rămâne discutabilă). Însă costurile ascunse – oameni cu dizabilități dobândite din lipsa tratamentului, decese premature, familii împinse în sărăcie de boli netratate – nu apar imediat în Excel-ul bugetar, dar vor eroda societatea. În absența intervențiilor, e posibil totuși ca, la un moment dat, când presiunea financiară generală scade (poate după ce România iese din procedura de deficit excesiv), un guvern viitor să reanalizeze situația și să revină parțial la vechiul sistem (de exemplu, să reintroducă coasigurarea gratuită pentru anumite cazuri). Dar dacă nu, pe termen lung “coasigurat” ar rămâne un concept al trecutului, iar populația s-ar adapta la noua normalitate cu costurile menționate.
  – Cu intervenție: În scenariul în care s-au luat măsuri corective și s-a implementat eventual o soluție alternativă, termenul lung arată diferit. Cel mai probabil, dacă soluțiile interimare din 2026-2027 au succes, după 2027 România ar putea avea un sistem de asigurare de sănătate optimizat, care combină responsabilitatea contributivă cu protecția celor vulnerabili. De pildă, s-ar putea ajunge la formula în care toți cetățenii sunt fie contribuabili, fie coasigurați ai statului: adică statul plătește pentru cei fără venit (echivalentul contribuției lor), dar în același timp pune și condiții stricte (verificări anti-fraudă, stimulente pentru a intra/reintra pe piața muncii). Astfel, acoperirea universală ar fi recâștigată, evitându-se inegalitățile sanitare pe termen lung, dar și sentimentul de inechitate (pentru că toată lumea ar contribui – direct sau prin intermediul statului). Bugetar, după 2027 presiunea deficitului excesiv probabil se va reduce, permițând alocări mai generoase către sănătate din bugetul general. Prin urmare, statul ar putea suporta mai ușor coasigurarea categoriilor vulnerabile fără să pericliteze țintele macroeconomice. Într-un astfel de scenariu, impactul negativ pe termen lung ar fi mult diminuat: nu ar exista o clasă permanentă de neasigurați, iar medicii de familie și sistemul primar și-ar relua rolul de prevenție la scară largă. Combaterea abuzurilor s-ar putea realiza prin digitalizare și interconectarea bazelor de date – astfel încât cei care pretind că n-au venituri dar de fapt au, să fie depistați și puși la plată, în timp ce cei cu adevărat fără venit să fie identificați și acoperiți. Aceasta ar fi situația optimă de echilibru între sustenabilitate și echitate. Chiar și dacă nu se ajunge complet acolo, orice intervenție care împiedică excluziunea permanentă a sute de mii de oameni va face ca în orizontul post-2027 societatea românească să fie mai omogenă și mai solidară. Termenul lung cu intervenții mai presupune și recuperarea încrederii în sistem: oamenii ar vedea că problemele pot fi corectate, ceea ce contează enorm, altminteri cinismul și neîncrederea pot eroda participarea civică. Pe scurt, un curs corectiv acum pavează calea spre un sistem de sănătate mai rezilient și mai just în următorul deceniu.

În rezumat, scenariul fără intervenții ar putea produce inițial economii bugetare dar cu un cost social și de sănătate tot mai ridicat în timp, forțând oricum o recalibrare ulterioară sub presiunea realității. Scenariul cu intervenții corective implică poate amânarea unor câștiguri financiare imediate, însă permite o implementare mai responsabilă și evitarea unor efecte secundare grave, asigurând sustenabilitatea pe termen lung atât a finanțelor, cât și a stării de sănătate a populației.

Soluții posibile și propuneri pentru atenuarea riscurilor

Având în vedere riscurile identificate mai sus, este esențial să se ia în calcul soluții realiste, echilibrate, care să abordeze atât necesitățile bugetare ale statului, cât și protecția socială a categoriilor vulnerabile și prevenirea efectelor negative asupra sistemului medical. Iată un set de măsuri propuse, grupate pe principalele direcții de risc:

• Protecție pentru coasigurații vulnerabili (vârstnici, bolnavi, fără venit): Introducerea unei perioade de tranziție de cel puțin 6-12 luni înainte de eliminarea completă a coasigurării. În această perioadă, statul ar continua să acopere contribuția acestor persoane sau ar cere o contribuție redusă simbolic (ex: 10% din cât s-ar datora) pentru a obișnui oamenii cu ideea de plată. Concomitent, autoritățile ar putea trimite notificări personalizate către fiecare fost coasigurat, explicând ce opțiuni are și oferind asistență (prin casele de asigurări sau primării) la completarea declarației unice. Pentru cei foarte vulnerabili (persoane în vârstă peste un anumit prag, persoane cu boli cronice grave în afara programelor naționale), s-ar putea menține permanent calitatea de asigurat fără plată, considerându-i categorie specială protejată. De exemplu, s-ar putea legifera ca “soțul/soția fără venit, dacă are peste 60 de ani sau dacă este încadrat cu o boală cronică invalidantă, rămâne asigurat fără plată”. Impactul bugetar al exceptării acestor subcategorii ar fi relativ redus (aceștia oricum nu ar fi avut posibilitatea să plătească), dar impactul social ar fi uriaș – ar feri exact pe cei mai neajutorați. În plus, s-ar putea implementa un sistem de rate lunare opționale: în loc de 2 tranșe mari (25%/75%), să se permită plata contribuției voluntare în 12 rate lunare (aprox. 202 lei/lună). Pentru cineva cu venituri mici, ar fi mai ușor de gestionat cash-flow-ul decât să strângă 600 lei sau 1800 lei dintr-o dată. Această facilitate ar putea crește șansa ca mai mulți să plătească. Nu în ultimul rând, se poate propune deducerea fiscală a contribuției plătite pentru coasigurați: de exemplu, dacă un salariat plătește cei 2430 lei pentru soția sa, acea sumă să fie deductibilă din baza impozabilă la calculul impozitului pe venit. Astfel, i s-ar mai atenua din sarcină (practic, 10% din 2430 s-ar întoarce sub formă de impozit mai mic). Această măsură încurajează conformarea voluntară și recunoaște efortul contribuabilului, fără a compromite grav bugetul (beneficiul fiscal ar fi de ~243 lei per coasigurat plătit, deci suportabil la scară macro).
• Sprijin pentru pensionari și persoanele cu venituri mici: Pentru pensionarii obligați să plătească CASS temporar (peste 3.000 lei pensie), soluția ar fi respectarea calendarului actual – renunțarea la această contribuție din 2028 – sau chiar majorarea treptată a plafonului până atunci (de exemplu, în 2026 să fie taxat doar ce depășește 4.000 lei, în 2027 ce depășește 5.000 lei), astfel încât să se diminueze numărul de pensionari afectați pe măsură ce veniturile bugetare cresc din alte surse. Pentru pensionarii cu soți fără pensie, s-ar putea institui un mecanism de asigurare subvenționată: casele de pensii sau cele de sănătate ar putea prelua declarațiile pentru soții fără venit ai pensionarilor și ar putea reține automat o sumă lunară modică din pensia titularului (de exemplu, 50 lei pe lună) pentru a-l considera asigurat pe soț. Restul până la acoperirea integrală a contribuției ar putea fi subvenționat de stat. Astfel, în loc ca un pensionar de 1.500 lei să trebuiască să scoată 2430 lei o dată (imposibil), i s-ar reține doar 50 lei lunar (ceva mai fezabil), iar statul ar completa cu diferența de ~1.830 lei anual pentru acel coasigurat. Această partajare a efortului ar fi mult mai echitabilă: pensionarul contribuie puțin, statul suportă restul, iar persoana rămâne asigurată. Similar, pentru familiile de salariați cu venituri mici, s-ar putea gândi un sistem de vouchere de sănătate: familiile sub un anumit venit per membru, care trebuie să asigure un coasigurat, pot primi un voucher valoric (de exemplu 1.000 lei) care să acopere o parte din contribuția voluntară. Aceste vouchere ar putea fi finanțate din fonduri europene de incluziune socială sau din taxa pe viciu (au existat precedente de fonduri pentru sănătate din surse alternative). Ideea este că statul ar investi o sumă relativ mică pentru a menține acoperirea medicală a celor săraci, prevenind costuri mai mari ulterior. Pentru șomeri și beneficiarii de ajutor social, care oricum au 10% reținut din indemnizație, nu sunt necesare soluții speciale în afara creșterii acelor beneficii dacă situația o permite (astfel încât netul lor după reținere să nu scadă). Însă, o măsură complementară ar fi ca pentru șomerii cărora le expiră indemnizația, ANOFM/CNAS să îi contacteze proactiv și să le ofere opțiunea de a continua asigurarea prin plata contribuției, informându-i clar ce riscă dacă nu o fac. În multe cazuri, lipsa de informare e problema, nu neapărat refuzul de a plăti – așadar o consiliere individuală la terminarea șomajului ar putea ajuta anumite persoane să nu iasă din sistem.
• Măsuri de susținere a medicilor de familie în zonele afectate: Este crucial ca medicina primară să fie întărită, nu slăbită, de reforme. Prin urmare, propunem ajustarea formulei de finanțare a capitatiei astfel încât pierderea numerică de pacienți să fie compensată de un tarif mai mare per capita. De exemplu, dacă un medic de familie din rural rămâne cu, să zicem, 1.400 pacienți față de 1.800 cât avea (datorită eliminării coasiguraților), casa de asigurări ar putea crește valoarea punctului pe capitație pentru pacienții rămași, astfel încât venitul total al cabinetului să nu scadă dramatic. Aceasta se poate face temporar, focalizat pe zonele cu impact mare (stabilit pe baza raportărilor CNAS privind numărul de coasigurați pierduți de fiecare medic). Practic, o “clauză de retenție”: pentru 2025-2026, medicii de familie primesc un bonus de x% la capitație dacă profesează în localități sub un anumit nivel de dezvoltare și dacă și-au pierdut coasigurați. Finanțarea acestor bonificații poate veni tot din fondul de sănătate – sumele nu ar fi enorme la nivel național și ar preveni colapsul unor cabinete. Pe termen mai lung, o soluție ar fi ca medicii de familie să poată oferi servicii și pentru neasigurați contra cost decontat de stat: de exemplu, ar putea exista un program public prin care medicii de familie primesc un tarif fix (modic) pentru consultația unui neasigurat, plătit din bugetul Ministerului Sănătății. În loc ca neasiguratul să meargă la Urgență pentru o problemă minoră, ar merge la medicul de familie, iar statul i-ar plăti acelui medic (din alt buget decât CNAS) consultația. Astfel, medicii de familie nu ar pierde complet contactul cu pacienții neasigurați și ar avea un stimulent să-i primească în continuare, degrevând spitalele. O altă idee este implicarea autorităților locale: primăriile ar putea aloca fonduri (dacă le au, eventual din fonduri de sănătate publică) către cabinetele medicale locale pentru a acoperi costurile pacienților neasigurați din comunitate (practic, un fond local de solidaritate). Aceasta ar demonstra că și comunitatea pune umărul la sănătatea membrilor săi cei mai vulnerabili.
• Asigurarea continuității îngrijirii și reducerea presiunii pe servicii spitalicești: Pentru a evita suprasolicitarea spitalelor, Ministerul Sănătății și CNAS ar trebui să extindă pachetul minimal de servicii pentru neasigurați, incluzând câteva servicii preventive de bază. De exemplu, s-ar putea permite ca neasigurații să aibă dreptul la o consultație gratuită pe an la medicul de familie și la un set minimal de analize (costurile acoperite de MS, nu de CNAS). În felul acesta, chiar dacă nu pot merge regulat ca asigurații, măcar odată pe an un neasigurat ar putea fi văzut și i s-ar monitoriza tensiunea, glicemia etc. Acest compromis ar preveni cazurile extreme care altfel ajung la urgență fără nicio evaluare prealabilă. De asemenea, un rol mai mare al asistenței comunitare poate fi o soluție: în mediul rural, asistenții medicali comunitari și mediatorii sanitari (unde există) ar trebui mobilizați să viziteze persoanele în vârstă rămase neasigurate, să verifice dacă își iau medicamentele (chiar dacă acum le cumpără integral) și să îi ajute să acceseze serviciile la nevoie (inclusiv să îi ghideze cum să își facă asigurare voluntară dacă situația lor se schimbă). Implicarea bisericii și a ONG-urilor locale ar putea fi utilă – campanii de informare la nivel local prin parohii, piețe, medicii voluntari – ca nimeni să nu rămână neștiutor despre drepturile și opțiunile sale. Un alt palier e acela al coordonării cu serviciile de ambulanță: dacă se constată o creștere a apelurilor de la neasigurați pentru probleme non-critice, ambulanța poate redirecționa (dacă protocolul permite) către centre medicale sau cabinete locale, în loc de UPU, integrând cu soluția de mai sus de remunerare a medicilor de familie pentru astfel de cazuri. Scopul tuturor acestor măsuri este să păstreze un nivel minim de îngrijire primară chiar și pentru cei ieșiți din sistem, pentru a nu-i lăsa să degradeze până la stadiul de urgență majoră.
• Îmbunătățirea echității și combaterea abuzurilor pe termen lung: Soluțiile de mai sus tratează simptomele imediate, dar trebuie abordată și problema de fond: cum prevenim pe viitor situația ca persoane cu venituri nedeclarate sau care ar putea contribui să profite de exceptări, fără însă a lovi în cei cu adevărat vulnerabili. Aici e nevoie de digitalizare și interconectarea bazelor de date fiscale și sociale. ANAF, CNAS, Casa de Pensii, ANOMFM, ANITP (trafic de persoane), toate dețin date despre diferite categorii exceptate. Ar trebui creat un sistem central (poate la Ministerul de Finanțe) care să identifice în timp real cine este “fără venit impozabil declarat” dar, de exemplu, deține active sau conturi semnificative – aceia ar trebui investigați și obligați să plătească (fie asigurare, fie impozite – oricum să intre în legalitate). Astfel, abuzurile – cum ar fi soțul care lucrează în economia gri și își ține familia ca “fără venit” – ar fi mult reduse. Pentru restul, care chiar nu au venit, statul poate considera contribuția lor drept o “cheltuială socială necesară”. E mai bine să suporți costul câtorva sute de mii de oameni săraci în sistem (și să îi știi sănătoși), decât să încerci să-i scoți forțat la plată și să provoci probleme mai mari. Așadar, o soluție strategică ar fi adoptarea principiului: “Cine poate plăti, să plătească; cine nu poate, să fie ajutat – dar nimeni să nu rămână neîngrijit”. Acest principiu se poate transpune legislativ printr-o clasificare a persoanelor fără venit: de exemplu, “fără venit apți de muncă” vs “fără venit inapți/în vârstă”. Primii pot fi abordați cu politici active de angajare (cursuri, stimulente) și eventual obligația de a plăti singuri dacă refuză sistematic să muncească, pe când ultimii trebuie protejați. Totodată, transparentizarea și comunicarea sunt esențiale: CNAS și Ministerul Finanțelor ar trebui să publice periodic date despre câți foști coasigurați s-au asigurat voluntar, câți au rămas neasigurați, câți bani s-au strâns și ce economie s-a făcut, respectiv ce costuri suplimentare au apărut. Această monitorizare atentă va permite ajustări rapide dacă se vede că un aspect derapează (de exemplu, dacă numărul neasiguraților devine prea mare, să se intervină înainte să treacă ani de zile).

Toate aceste soluții trebuie implementate ținând cont de constrângerile bugetare reale ale României. Țara are angajamente de deficit de respectat, deci nu poate pur și simplu să anuleze orice măsură de creștere a veniturilor. De aceea, multe propuneri de mai sus încearcă să găsească compromisuri: perioadă de tranziție în loc de anulare, subvenționare parțială în loc de gratuitate totală, eșalonare a plăților în loc de scutire. Scopul este sustenabilitatea sistemului pe termen lung, care vine atât din cifrele bugetare, cât și din starea de sănătate a populației. Un sistem în care segmente mari de oameni nu au acces la prevenție și tratament nu este cu adevărat sustenabil, oricât de echilibrat ar părea contabil la un moment dat. Echitatea socială nu este un lux, ci o componentă a sustenabilității: fără ea, sistemul se confruntă cu revolte, cu poveri ascunse și cu pierderea solidarității cetățenilor (ceea ce, în timp, subminează inclusiv încasarea contribuțiilor – dacă oamenii nu mai cred în sistem, vor căuta să îl eludeze). Prin urmare, soluțiile echitabile servesc pe termen lung chiar obiectivul de sustenabilitate. Combaterea abuzurilor, la rândul ei, asigură că resursele merg către cei care trebuie și că nu se irosește bani pe “profitori”. Aici tehnologia și controalele fiscale riguroase pot să facă diferența, în locul tăierii oarbe a unui beneficiu pentru toată lumea.

---

În concluzie, impactul Legii nr. 141/2025 asupra sistemului de asigurări sociale de sănătate este unul complex, cu multiple riscuri pe termen scurt, mediu și lung. Analiza de mai sus a evidențiat că, deși obiectivul legii – acela de a asigura sustenabilitatea financiară și echitatea – este legitim, modalitatea de implementare riscă să genereze probleme grave pentru coasigurații vulnerabili, pentru pensionari, pentru medicii de familie, pentru asigurații activi și pentru întregul echilibru bugetar al sănătății. Am evaluat diferite scenarii, arătând că fără intervenții corective efectele negative se pot amplifica, în timp ce cu ajustări și măsuri tranzitorii, aceste efecte pot fi mult atenuate. Am propus soluții concrete, realizabile, care să îmbine rigoarea bugetară cu protecția socială și eficiența sistemului medical, astfel încât nicio categorie defavorizată să nu fie lăsată fără ajutor. Petiția inițiată de ARIPA reflectă vocea celor direct afectați și a opiniei publice solidare cu ei, transmițând un mesaj de empatie și responsabilitate către decidenți. Sperăm ca autoritățile să răspundă acestui apel, analizând cu toată seriozitatea impactul real al legii și luând rapid măsurile care se impun pentru a asigura că sistemul de sănătate rămâne sustenabil financiar fără a sacrifica viețile și demnitatea celor mai vulnerabili dintre noi.

În fond, succesul oricărei reforme se măsoară nu doar în indicatori economici, ci și în binele cetățenilor. Să ne asigurăm că această reformă nu devine un pas înapoi pentru sănătatea și solidaritatea în societatea românească, ci – prin calibrări înțelepte – o oportunitate de a construi un sistem mai puternic și mai drept. Nu e târziu să corectăm cursul! Sănătatea și umanitatea trebuie să meargă mână în mână.