1. Promisiunea statului prin lege
În România, cadrul legal este relativ complet și generos.
- Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (Titlul VIII – asigurările sociale de sănătate) prevede expres că fiecare persoană asigurată are dreptul:
- la pachetul de bază de servicii medicale,
- la tratamente fără discriminare,
- la acces la medicamente compensate,
- la respectarea demnității, confidențialității și a calității actului medical.
- Contractul-cadru și normele de aplicare detaliază aceste drepturi (ex. accesul la medic de familie, consultații, investigații paraclinice, internări, medicamente, programe naționale etc.).
Pe hârtie, România promite un pachet aproape comparabil cu statele europene mai bogate.
2. Realitatea trăită de asigurat
Majoritatea persoanelor asigurate reclamă:
- liste de așteptare interminabile,
- lipsă de medicamente compensate,
- refuzuri la furnizori („nu mai avem plafon”, „nu se poate face acum”, „mergeți în altă parte”),
- contribuții CASS tot mai mari raportat la venitul mediu, dar calitate scăzută a serviciilor,
- sistem birocratic greoi, cu plimbat între instituții.
În plus, oamenii sunt presați spre plăți informale sau spre sistemul privat, chiar dacă ei plătesc lunar CASS.
3. De ce apare această discrepanță – unde se rupe filmul?
a) Subfinanțarea cronică
- România alocă sub 6% din PIB pentru sănătate (aprox. 1.200 euro per capita),
- Media UE este de 10% din PIB (3.000–5.000 euro per capita în țările dezvoltate).
Astfel, pachetul de bază nu poate fi finanțat real.
➡️ Statul promite mai mult decât își permite.
b) Fragmentarea instituțională și lipsa de asumare
- Ministerul Sănătății reglementează și controlează spitalele.
- CNAS și casele județene contractează serviciile.
- Direcțiile de sănătate publică verifică.
În practică, niciuna nu răspunde integral pentru rezultatul final. Pacientul/Asiguratul este plimbat între instituții, fără un centru unic de răspundere.
c) Corupția și clientelismul
- Bugete mari sunt direcționate politic: investiții în spitale inutile sau contracte cu firme „de casă”.
- Funcțiile de conducere sunt adesea ocupate politic, nu pe criterii profesionale.
- Achizițiile și alocările de fonduri nu sunt transparente.
➡️ Resursele se risipesc, nu se traduc în servicii mai bune pentru asigurați.
d) Ineficiență structurală
- Cheltuieli disproporționate pe spitale și internări, puțin pe prevenție și ambulatoriu.
- Supra-centralizare a deciziilor (totul trece prin CNAS/MS).
- Lipsa digitalizării reale: asiguratul nu are acces transparent la ce servicii i se cuvin și ce s-a decontat pe numele lui.
e) Captura discursului de către noțiunea de „pacient”
- În spațiul public se vorbește de „drepturile pacientului”, nu de „drepturile asiguratului”.
- „Pacientul” apare doar când este bolnav; „asiguratul” există permanent, cât timp plătește CASS.
- Astfel, se rupe legătura dintre contribuție și serviciu. Oamenii uită că ei sunt finanțatorii sistemului și acceptă să fie tratați ca niște „solicitanți” de favoruri.
f) Captura de către sistemul privat
- Furnizorii privați folosesc fondurile CNAS (prin contractare) dar cer și coplată.
- Pacientul este împins către privat, ceea ce înseamnă că plătește dublu: CASS + din buzunar.
➡️ În timp, sistemul public rămâne subfinanțat, iar inechitatea crește.
g) Lipsa unei voci colective a asiguraților
- În alte țări (ex. Germania, Franța, Olanda), casele de asigurări sunt autonome, gestionate de consilii unde asigurații și angajatorii sunt reprezentați direct.
- În România, CNAS este controlată de Guvern și politicieni, nu de asigurați.
➡️ Asigurații nu au un mecanism instituțional de apărare a intereselor.
4. Comparație cu țările dezvoltate
- Germania: există „Krankenkassen” (case de asigurări independente), conduse paritar de angajatori și asigurați. Orice decizie majoră se ia cu reprezentarea directă a celor care plătesc contribuțiile.
- Franța: Consiliul de Administrație al CNAMTS include reprezentanți ai asiguraților, ai angajatorilor și ai statului.
- Olanda: sistem complet descentralizat, cu competiție între asiguratori privați reglementați, iar statul garantează acces universal.
- România: un monopol de stat controlat politic, unde vocea asiguraților lipsește complet.
5. Concluzia – unde se rupe filmul?
- Statul promite un pachet mai mare decât poate finanța.
- Fondurile sunt prost gestionate și capturate politic.
- Asiguratul este scos din ecuație, redus la rolul de „pacient” care cere mila sistemului.
- Nu există reprezentare a asiguraților în instituțiile decidente (CNAS, MS).
- Lipsa de transparență face imposibilă verificarea unde se duc banii colectați prin CASS.
O campanie #asiguratinformat #asiguratprotejat derulată de ARIPA – Asociaţia Responsabilă cu Informarea şi Protejarea Asiguraţilor. Alătură-te şi tu Comunităţii Asiguraţilor Informaţi şi Protejaţi aici https://www.facebook.com/groups/comasinfopro